MARIANA Feride despre opera Eugeniei Mucea Petruse

Căile nebătătorite ale mânjilor neîmblânziți



Despre Eugenia Mucea Petrușe a vorbit atât de frumos poetul, prietenul și părintele nostru, Mihail Cristian Deac, directorul general al revistei culturale Kryton și directorul Casei Naționale a României din Getafe, Madrid.

Despre opera scriitoarei, cu permisiunea dumneavoastră, voi apropia și dedica, cu dragoste, cuvântul meu tuturor celorlalte cuvinte scrise de autoare, pentru a face față unei provocări atât de importante.

Aș vrea să încep prin a spune că drumul de origine al scriitoarei ne indică o mare iubire pentru povestit, o mare iubire de pământ, de oameni, de viață, la care se adaugă o pregătire interioară care uimește.

Eugenia Mucea este puternică, demnă și decisă nu numai să nu uite, ci, mai mult, să pună trecutul în slujba sa, să-l înfrângă cu propriile arme, ca să poată supraviețui, să poată respira viață. Este tânăra fată care ia decizii la colț de viață, la răscruce de vremuri: „Sub cerul de levănțică mă aruncam în lume cu ochii închiși.”

Poate îi lipsește, încă, puțin din experiența romancierului consacrat, dar aceasta vine cu timpul, pentru că Eugenia Mucea Petrușe are de partea sa talentul, voința și o mare dedicație îndreptată spre scriitură.

Și toate acestea nu sunt doar cuvinte goale. Cartea Viața, iubire și mister poate fi un argument de neclintit care vine să sprijine afirmațiile mele. Eugenia nu încearcă să ne povestească despre lucruri, locuri și fapte, ci pur și simplu pornește cu noi în viață, ca un mânz nărăvaș, începând cu trecutul: copilăria, adolescența, prima iubire, următoarele iubiri și visuri, stâlpii familiei, oameni care vin și pleacă pe drumul căutărilor sale.

Pentru că Eugenia asta face: caută și se caută între amintiri și, descoperind, se descoperă. Își descoperă neputința, forța, curiozitatea, determinarea, uimirea în fața propriilor revelații, dar mai ales imensa iubire de oameni și locuri, iar toate acestea sunt învăluite într-un misterios umor și într-o mare speranță.

Nu vreau și nici nu se cade să vorbesc în amănunt despre povestea în sine — acest drept aparține doar autoarei. În acest fel încerc să vă invit și să vă stârnesc curiozitatea de lectori asupra lucrării.

Să nu uităm că, deși amintirile sunt presărate suav peste scheletul povestirii, problemele care definesc o societate într-o anumită unitate de timp nu sunt nici uitate, nici ocolite. Trecerea socialismului, disperat să se preschimbe în comunism, își face loc ca un fir roșu, fierbinte, de-a lungul istoriei create de autoare. Restricții, cuvinte ocolite sau mestecate între dinți, deghizate într-o puternică lovitură a sapei în pământul fertil, deznădejdea și frica de a nu ajunge nicăieri – toate acestea sunt bine echilibrate în povestea Eugeniei, aș spune dozate magistral, pentru că, chiar dacă nu sunt exprimate direct prin cuvinte, ele se simt în tot și în toate.

Putem spune că această carte este o călătorie de autodescoperire, de creștere și recunoaștere a propriei personalități, a misterului pe care îl numim viață și de la care niciodată nu încetăm să învățăm.

Aceeași linie curbată, liberă, sinuoasă și, pe alocuri, insinuantă, pornește în căutarea adevărului și în cea de-a doua carte a Eugeniei Petrușe, Tormenta – Furtuna, apărută la Editura Ecou Transilvan. Cartea intră pe o poartă întredeschisă, privind cu grijă în spate și cu multă curiozitate spre ceea ce se poate deschide în fața sa.

Știm că uneori personajele ne conduc, ne preiau gândurile și ne duc acolo unde se simt ele însele. Autoarea, prin intermediul personajelor sale, călătorește în locuri inventate sau nu, poate imaginate, încercând să structureze, cu puterile sale, confortul pe care ea crede că îl merită cititorul. Este delicată și, în același timp, dedicată muncii sale, sensibilă în fiecare povestioară.

Lucrurile menite să ne zăpăcească, care pot aduce furtuna în mintea și viața noastră, trezesc întotdeauna interes. De aceea recomand o lectură atentă a cărților Eugeniei; cu siguranță vă vor impresiona prin sinceritate, prin puritatea cuvintelor folosite, neliniștea dinaintea furtunii care îi însoțește dorința de libertate, dragoste și identitate – a ei, prin personajele sale.

În 101 nopți cu Rosa, autoarea noastră se transformă într-un adevărat detectiv: cercetează, ascultă atent oamenii cu poveștile lor, le preia și le studiază în profunzime, după care le dă o a doua viață, potrivit credinței, ideilor și aspirațiilor sale. Caută în fiecare personaj dreptatea, dar în același timp, cu înțelepciune, încearcă să îndrepte lucrurile fără a judeca. Dumnezeu judecă pentru ea, și asta pare să fie de ajuns.

Munca de investigație mi se pare un mod de viață în cazul autoarei. Mulți scriitori doar își imaginează istorii pe care apoi le pun pe hârtie. În cazul Eugeniei nu este la fel: ea caută, vrea să fie sigură că ceea ce scrie are la bază adevărul unei vieți trăite, nu imaginate.

Putem spune, fără putință de tăgadă, că Eugenia Mucea Petrușe este o povestitoare înnăscută. Ascultă cu atenție – calitate indubitabilă a ei – după care redactează în stil propriu povești care nu îi aparțin în realitate, dar pe care le trăiește intens prin modul atent în care le ascultă. Poveștile ei au trei vieți: una trăită în realitate, alta trăită prin ascultare, iar cea de-a treia este cea construită, pe care ne-o oferă cu generozitatea care o caracterizează.

101 nopți cu Rosa conține 20 de povestiri, tot atâtea vieți ale persoanelor întâlnite în parcuri, în stații sau în diverse locuri, persoane care au dorit să își spună istoria de viață.

Potrivit autoarei, povestea care deschide cartea este privilegiată: i s-a acordat mai multă atenție, nu întâmplător, ci datorită emoției pe care a simțit-o chiar ea în fața persoanei care i-a dăruit povestea de viață.

Se spune că „dar din dar se face Rai”, și este atât de adevărat. Nu există egoism în inima Eugeniei; ea nu păstrează poveștile pentru sine, ci doar le împodobește în cuvinte simple și frumoase și ni le dăruiește nouă, cititorilor, cu o generozitate care ar trebui să ne îndemne la iubire, respect de sine, demnitate și smerenie. Pentru că, nu-i așa?, totul se învață , ne trebuie doar răbdare și ascultare; Dumnezeu va fi puntea noastră spre înțelepciune.