Mariana Feride despre opera Violetei Andrei Stoicescu

Doamne, mi-ai atins umbra și în mine s-a făcut ziua...

VIOLETA



Aș vrea să-i pronunț doar numele și să înțelegeți sensibilitatea, puterea culorii, mirosul enigmatic la care putem adăuga liniștea care cuprinde corpul de copil inocent, care vrea doar să oprească timpul prin orice mijloace – timp care nu o ascultă – timp care simte pământul reavăn prin toți porii existenței ei, însă:

În fiecare anotimp
Înmuguresc temeri,
iar speranțele își trag spre cer rădăcinile.

Acum, putem confunda delicata floare cu Violeta, poeta, însă nu, nu o vom face, pentru că timpul poate nu există, iar floarea nu scrie și nu descrie lumea; această lume care te primește aici cu voioșie și te conduce dincolo cu tristețe adâncă.

Aș putea să zugrăvesc chipul poetei în violet, cu puțin soare, și așa poate că aș reuși să o fac să se vadă prin ochii mei.

Dar dacă eu nu reușesc, sigur poezia o va face; pentru că, pentru ea, poezia este refugiu, graniță, acoperământ și viață.

Violeta trăiește prin poezie, descarcă durerea și se împrospătează cu frumusețe și iubire. În sufletul ei curge lin poezia; ea o transformă în poeme pe care le dăruiește cu generozitate, cu ambele mâini întinse, publicului larg. Buchete de flori nemuritoare care reușesc să schimbe percepția asupra lumii, pentru că Violeta Andrei Stoicescu nu vorbește doar despre exteriorul perturbat de valorile meschine adoptate, ci regăsește refugiu și echilibrul necesar în propriul interior, conectându-se la divinitate, exponent maxim al calității de om în viață.

Așa cum am spus, aș putea să-i rostesc doar numele și ați putea-o recunoaște, pentru că ea are o relație strânsă și sfântă cu divinitatea, pe care o simte în lăuntrul său atât de adânc, atât de puternic și totodată atât de frumos, încât niciodată nu e de ajuns să respire credința.

De fapt, însuși titlul cărții ne dezvăluie marea iubire a Violetei, punctul zero de unde începe viața sa, imaginea puterii absolute. Poemul care ne primește cu sare și pâine în casa cărții ne arată legătura de neclintit a autoarei cu divinitatea. Este un poem intens și aproape pasional; vocea poetică ne indică dorința de conexiune directă cu Iisus, căruia nu vrea să-i spună doar numele, nu e de ajuns:

Nu-mi este de ajuns
să-Ți rostesc numele.
Vreau să-mi ardă în suflet
ca o flacără ce mistuie blând,
fără să consume.

Vrea să-I simtă prezența – visceral, emoțional – ca pe o flacără fără sfârșit. Poezia Violetei Andrei Stoicescu pare a fi o reflexie a profundei sale credințe, prin care încearcă să ne determine să relaționăm cu viața spirituală, să ne determine să căutăm, alături de ea, apropierea de marea credință. Versul impresionează prin puritatea sa: cuvintele simple și directe par un cântec fără sfârșit, asemenea credinței însăși.

Vreau să-mi fii pulsul,
rostul care mă țese cu grijă dinlăuntru.

Ca o trestie verde, pură și delicată, se apleacă spre interiorul său, unde știe că va găsi adevărul lui Iisus; Îi cere ajutorul pentru a nu se pierde și își continuă viața cu iubire și speranță.

Mai spune-mi că-n ascuns Tu mă veghezi,
Mai spune-mi că sfârșitul nu e moarte.

Pare că toate încercările vieții – dezamăgiri, rupturi de ritm, prăpăstii fără fund – vin și pleacă, pentru că în sufletul autoarei este El, iubirea, care aduce cu sine speranța și încrederea într-o lume unde toate celelalte neajunsuri se vor termina, iar zâmbetul blând și nepieritor al divinității va străluci fără oprire.

Doamne, mi-ai atins umbra și în mine s-a făcut ziua.

Poeta folosește un ton cald, smerit, așa cum, de altfel, ni se cere să ne înfățișăm înaintea Sublimei Prezențe. Cere cu căldură și mai multă apropiere, așa cum cere un copil îmbrățișarea mamei. Fiecare aplecare, fiecare înclinare pare să se reflecte în ochiul divin și să se întoarcă în inima autoarei. Iubirea este nemărginită și de necontestat:

„Cât mai am mamă sunt copil.”

Cât mai avem o Violeta în adâncul pajiștilor nescrise, putem să ne visăm copii încă, copiii Lui și ai vieții pe care ne-o dăruiește din plin, pentru a ne pregăti de marele examen.

Aș putea să scriu pagini întregi despre această carte atât de promițătoare, însă vreau să vă las spațiu pentru a reflecta la puținul despre care v-am vorbit și vă îndemn să citiți, să citiți mult – e sănătos și înnobilează.

De asemenea, aș vrea să închei cu alte câteva versuri ale poetei, prin care își ia un fel de rămas-bun plin de speranță:

Ne vom vedea curând în marea dimineață,
când Dumnezeu, pe nume, ne va chema la viață.

Mulțumesc pentru că mi-ați fost alături în această călătorie poetică. Sper ca poezia Violetei să vă placă așa cum mie mi-a plăcut, să vă facă să reflectați asupra frumuseții credinței și doresc ca flacăra aprinsă să-și găsească loc în inimile voastre.

Mariana Feride, prozatoare, poetă și prietenă